Sfânta Mănăstire Ghighiu, cu hramul Izvorul Tămduirii, s-a ridicat în anul 1817, pe terenul donat de Mariuta Râfoveanca monahului Agapie, care cauta loc pentru construirea unui schit. Astfel mânăstirea şi biserica s-au înăltat pe vremea voievodului Ioan C. Caragea, mitropolit fiind în acea vreme ÎPS Nectarie. Cele mai vechi mărturii despre acest locaş datează de pe la sfârşitul secolului al XVI-lea când e mentionata existenta vechii mânastiri a logofatului Coresi şi a sotiei sale. Între anii 1858-1866, cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Nifon şi din initiativa staretilor Eftimie şi Antonie, se începe construirea bisericii actuale chiar pe temelia fostei bisericute de lemn, sfintindu-se tot cu hramul Izvorul Tamăduirii, la 31 martie 1866. Fundaţia actualei biserici este din blocuri masive de piatră, pe care s-au ridicat zidurile din cărămidă. Arhitectura bisericii aminteşte de caracteristicile stilului brâncovenesc: forma de treflă, o singură turlă pe naos şi pridvor în fata.